Luceafărul Flashcards
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu s-a făcut remarcat în literatura română, fiind cel mai important reprezentant al romantismului românesc. Acesta este un Mare Clasic alături de Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi loan Slavici. A fost publicist, poet, și prozator.
Printre operele sale enumerăm: “Floare albastră”, “Luceafărul”, “Făt-Frumos din lacrimă”.
Poemul “Luceafărul”.
Sursa de inspirație
Poemul “Luceafărul” a fost publicat în 1883 în revista “Convorbiri literare” şi în final, în volumul intitulat “Poesii”, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, în 1884. Eminescu se inspiră în crearea acestui poem din două surse: folclorice (basmele “Fata în grădina de aur”, “Fata fără corp”, şi din Mitul Zburătorului), şi filozofice (de la filosoful Arthur Schopenhauer, din mitologia creştină și mitologia indiană).
Romantismul. Trăsături
Romantismul este mișcarea artistică literară apărută în secolul al XIX-lea (Germania), ca reacție împotriva Revoluției Industriale și a rigorilor promovate de clasicism. Câteva dintre trăsăturile acestui curent pe care le remarcăm și în “Luceafărul” sunt: preferința pentru mister, lumi imaginare (în poem fiind prezentate două planuri, terestru și celest), preferința istoriei, inspirația din folclor (de exemplu: mitul zburătorului), predomină sensibilitatea, aspirația spre absolut a eului liric, reveria romantică (visare cu ochii deschişi), iar tema predilectă este iubirea, în simbioză cu natura.
Amestec de genuri
Poemul este un amestec de genuri literare, cu apartenenţă predominantă la genul epic (prin existenţa personajelor, a acţiunii, prezenţa unui narator, povestirea la persoana a treia, spațiu și timp).
Patru teme majore
Cele patru teme majore pe care le regăsim în “Luceafărul” sunt: tema omului de geniu, care se manifestă prin modul de raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la problema dragostei şi a cunoașterii, natura (motivul teiului, al codrului, al lacului, motivul nocturn al lunii și al nopții), iubirea (motivul ochilor, al sărutului, al privirii) şi istoria (motivul ruinelor, al prezentului și trecutului).
Alegorie a geniului
Poemul lui Eminescu este o alegorie a geniului, care surprinde ideea conform căreia există o diferențiere între oamenii de rând, care nu sunt capabili de sacrificii, şi cei superiori, capabili să sacrifice orice pentru un ideal, dar singuri şi nefericiți în lumea lor.
Titlul.
Dpv structural
Titlul operei este format din numele astrului ce reprezintă lumea superioară. Acesta aparține planului universal cosmic şi reprezintă o aspirație spirituală pentru Cătălina, fata de care se îndrăgostește astrul.
Din punct de vedere structural, poemul este alcătuit din 98 de strofe și 392 de versuri, împărțit în patru mari tablouri. Versificația se realizează prin cultivarea catrenului cu rimă încrucişată și ritm iambic.
Incipitul
Incipitul primului tablou (strofele 1-43) surprinde fata de împărat, și momentul întâlnirii cu Luceafărul. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice precum: luceafăr, castel, fereastră. Ce doi se îndrăgostesc,
dar, incompatibili fiind, fata îl cheamă de două ori în lumea ei. La cea dintâi chemare, Luceafărul se metamorfozează în ipostază angelică („Un înger se arată“).
La a doua chemare a fetei, astrul se metamorfozează în ipostază demonică („Un demon se arată“). Ia naștere, astfel, o antiteză între cele două imagini ale Luceafărului, între divin şi demonic. Remarcăm, de asemenea, imagini hiperbolice în portretizarea Luceafărului: „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare“. În urma refuzurilor fetei, astrul dispare de pe cer pentru a-și schimba condiția.
Al doilea tablou
Al doilea tablou (strofele 44-64) prezintă cadrul terestru: Cătălin, un slujitor de la curte, se oferă să învețe fata de împărat „jocul de-a iubirea“, sugerându-i cum să-l îmbrățișeze, cum să-l sărute, cum să-l privească. Inițial, Cătălina refuză, mărturisindu-şi dragostea pentru Luceafăr, fata însă, observă potrivirea dintre ea și slujitor. La finalul tabloului, Cătălin îi propune fetei să fugă cu el în lume
Cel de-al treilea tablou
Cel de-al treilea tablou (strofele 65-85) are loc doar în planul celest: se prezintă drumul intergalactic al Luceafărului, care devine Hyperion, către Demiurg. Acesta cere Demiurgului să-i fie schimbată condiția, să devină muritor, pentru a putea trăi alături de fată. Demiurgul refuză dorința astrului, considerând că niciun muritor nu e demn de asemenea sacrificiu.
La final, Hyperion privește spre pământ, la îndemnul Demiurgului.
Ultimul tablou
Ultimul tablou (strofele 86-98) surprinde atât cadrul celest cât și cel terestru, precum în primul tablou, realizându-se, astfel, simetria poeziei. Hyperion privește de sus, spre doi tineri singuri sub un tei, care își fac declarații de iubire: Cătălin şi fata. Aceasta face o ultimă chemare Luceafărului, dar de această dată, pentru a-i purta noroc în noua iubire. Luceafărul refuză cererea fetei, realizând că relația om-geniu este incompatibilă: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?“. Versurile evidenţiază incapacitatea ființel inferioare de a iubi şi de a sacrifica cum o face omul de geniu. Geniul constată cu durere că viața omului nu este altceva decât o mişcare circulară în jurul norocului: “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”. Astfel, în final, atitudinea astrului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternității și odată cu ea, a indiferenței, devenind “rece”.
Interpretare
Opera lui Eminescu a fost interpretată sub diferite moduri. Formula inițială “A fost odată ca-n povești”, subiectul fantastic, cifra magică trei, drumul de inițiere, metamorfozele Luceafărului, toate aceste elemente sunt caracteristice basmului, motiv pentru care “Luceafărul” poate fi interpretat ca basm. Poezia este interpretată și ca lirică a măștilor, de criticului Tudor Vianu, care consideră că există un singur personaj eminescian care-şi schimbă măștile. O altă interpretare aparține criticului Nicolae Manolescu. Acesta consideră poemul eminescian un poem al vocilor lirice: nu există personaje, ci doar vocea poetului, care se imaginează în diferite ipostaze: bărbat îndrăgostit, om de geniu, etc.
Concluzie
Concluzionând, poemul “Luceafărul”, de Mihai Eminescu este o adevărată capodoperă romantică, care ilustrează condiția omului de geniu, unicitatea creației lui Eminescu fiind una de natură ontologică (loana Em. Petrescu).
