Imobilizarea dintilor mobili Flashcards
(13 cards)
Cauzele mobilității dentare
Dinții în mod normal au un anumit grad de mobilitate, considerat fiziologic, însă
există multiple cauze care pot determina o creștere a mobilitării dentare peste
această limită fiziologică printre care amintim următoarele:
►Trauma primară de ocluzie = leziuni parodontale cauzate de forțe excesive care
se exercită asupra unui parodonțiu normal[Tarnow&Fletcher 1996].
►Trauma secundară de ocluzie = leziuni parodontale cauzate de acțiunea unor forțe
(chiar de intensitate normală) asupra unui parodonțiu redus (parodontită)
[Tarnow&Fletcher 1996].
►Pierderea suportului osos (parodonțiu redus) din parodontită, ceea ce duce la
modificarea raportului coroană/ rădăcină.
►Pierderea suportului osos, cu modificarea raportului coroană/ rădăcină de alte
cauze decât boala parodontală: tratamente chirurgicale cum ar fi rezecția apicală,
forțele excesive în timpul tratamentului ortodontic, rezorbții radiculare (Bernal et
al.2002, Lemaître 2002).
►Traumatisme dentare prin accidente.
►Bruxism.
►Inflamaţie de cauză pulpară sau parodontală (Pollack, 1999).
Definiția imobilizării dentare:
Imobilizarea dinţilor, contenţia sau splinting este definită de Glossary of
Prosthodontic Therms (1) ca fiind „…unirea a doi sau mai mulţi dinţi într-o
unitate rigidă cu ajutorul unor reconstituiri sau dispozitive fixe sau mobile”.
Obiectivele imobilizării.
Obiectivul principal al imobilizării este *Reducerea
mişcărilor la nivel tridimensional.
Alte obiective au în vedere:
*Controlul mobilității dentare progresive,
133
*Controlul forțelor parafuncționale,
*Stabilizarea dinților mobili în timpul procedurilor terapeutice parodontale-DSR,
chirurgie,
*Stabilizarea dinților parodontotici (cu parodonțiu redus) prin redistribuția forțelor
ocluzale de la dinții mobili spre dinții vecini cu mobilitate fiziologică,
*Stabilizarea dinților mobili cu traumă ocluzală, care nu răspund la terapia de
echilibrare ocluzală,
*Îmbunătățirea confortului pacientului/calității vieții,
*Îmbunătățirea funcției masticatorii,
*Prelungirea păstrării pe arcadă a dinților cu parodonțiu redus,
*Stabilizarea dinților cu parodonțiu redus și menținerea poziției după mișcări
ortodontice,
*Stabilizarea dinților în urma unor traumatisme acute,
*Prevenirea basculării și versiunii dinților mobili sau extruzia dinților opozanți
Indicațiile imobilizării dentare
►dinți cu parodonțiu redus (parodontită) și cu mobilitate crescută, atunci când
pacientul acuză disconfort sau sensibilitate la nivelul dinţilor în cauză. Imobilizarea
se poate realiza în faza de terapie inițială sau după reevaluare
►dinți cu parodonțiu redus și cu mobilitate crescută, înainte de terapia chirurgicală
regenerativă sau lambou de asanare.
►dinţi cu parodonţiu redus, stabilizat, după terapie ortodontică (realizată de cele
mai multe ori pentru corectarea migrărilor dentare secundare) (Lin et al.2005). În
aceste situații este necesară o imobilizare permanentă, pentru a împiedica recidiva.
Terapia ortodontică nu a eliminat cauzele disarmoniei, adică parodonțiul insuficient,
ci a corectat doar unul dintre simptomele parodontitei, respectiv una dintre
consecința pierderii țesutului de susținere. Parodonţiul insuficient nu poate
compensa şi contracara forţele externe ce tind să le modifice poziţia, deci aceşti dinţi
rămân cu o vulnerabilitate permanentă de modificare a poziţiei lor.
Nu au fost observate variaţii suplimentare ale indicilor de placă, adâncime la sondare
sau nivel de ataşament la pacienţii trataţi prin contenţii adezive comparativ cu
pacienţii martor (Romberg et al.1995). Controlul profesional al plăcii la aceşti
pacienţi la intervale de 3 luni este esenţial pentru menţinerea stabilizării
parodontitelor.
►dinți cu parodonțu redus, cu mobilitate progresivă.
►traumatisme dentare.
134
Imobilizarea este indicată pentru dinţii mobili individuali şi până la arcade întregi, în
situaţia în care realizarea extracţiilor sau terapia implantară nu este posibilă, din
cauze legate de pacient sau de poziția dinților (site-related).
Justificarea /motivația realizării imobilizării dinților ține cont de severitatea bolii
parodontale apreciată radiologic în funcție de cantitatea de os pierdută, și clinic în
funcție de mobilitatea dentară măsurată.
Contraindicațiile imobilizării
►solidarizarea grupelor de dinţi cu diferenţe importante de mobilitate,
►absenţa unei faze de întreţinere adecvate / igienă orală deficitară a pacientului,
►pierderea marcată a țesuturilor de susținere și prezența unui număr insuficient de
dinți non-mobili care să stabilizeze dinții mobili,
►carioactivitate mărită,
►înghesuiri/ malpoziții dentare care pot compromite utilitatea imobilizării sau care
nu permit tehnic imobilizarea,
►prognostic general rezervat al bolii parodontale (Aboudaram 1998; Kathariya et al
2016).
Rata de succes pe termen lung (11 ani) a contenţiilor fixe adezive este de 92,9%
(Barrack 1999).
Clasificarea mijloacelor de imobilizare
Mijloacele de imobilizare trebuie să îndeplinească câteva cerințe: *Design simplu,
fără preparare excesivă a dinților, *Să fie eficiente, stabile, *Să poată fi reparate, *Să
permită control optim al plăcii bacteriene, *Să permită instrumentarea parodontală
profesională, *Să nu fie iritante pentru țesuturi, Să fie estetic acceptabile, Pentru
un dinte mobil- să existe minim doi dinți stabili (fermi).
Mijloacele de imobilizare se clasifică în funcție de durata lor de utilizare în
►provizorii (imobilizări provizorii pe termen scurt),
►semi-permanente (imobilizări provizorii pe termen mediu),
►permanente (imobilizari definitive- pe termen lung).
1.Imobilizările provizorii,
Imobilizările provizorii, după cum le sugerează numele au drept obiectiv
absorbirea forţelor ocluzale, stabilizarea dinţilor și reducerea mobilității, menţinerea
dinţii într-o poziţie cât mai funcţională posibil şi diminuarea semnelor subiective
pentru o perioadă limitată de timp. Ele se utilizează de la câteva săptămâni la câte
luni (Koubi, Aboudaram 2000). Ele se pot folosi adjuvant altor tipuri de tratamente
şi furnizează date despre utilitatea stabilizării înainte ca un tratament definitiv să fie
instituit (Bernal et al.2002).
Imobilizările provizorii pot fi plasate pe exteriorul suprafețelor dentare (imobilizări
externe) sau în interiorul suprafețelor dentare, presupunând realizarea unor
preparații la nivelul acestora (imobilizări interne).
Imobilizările provizorii plasate extern folosesc gutiere nocturne, proteze fixe
provizorii şi materiale restaurative de tip compozit cu sau fără inserturi de
135
sârmă/fibre.
Imobilizările provizorii plasate intern sunt fabricate din materiale compozite cu sau
fără inserturi de sârmă/fibre și presupun realizarea unor preparații la nivelul dinților.
Contentiile provizorii
Contențiille provizorii din punct de vedere clinic trebuie să fie cât mai eficace și
rapid de realizat. Astfel există mai multe tipuri:
*Gutiere nocturne,
*Atașament ortodontic,
* Colaj dentar proximal - presupune unirea dinților la nivelul fețelor lor proximale
cu ajutorul unor bucăți de material compozit, prin tehnica adezivă clasică. Este o
metodă rapidă și estetică de imobilizare folosită frecvent în situațiile de urgență.
(Dhenain J, 2016). Rezistența acestui tip de imobilizare este însă redusă datorită
suprafeței mici de adeziune de la nivelul fețelor proximale. Rezistența ei poate fi
crescută prin combinarea compozitelor cu fibre din diferite materiale.
*Contenţia cu fir metalic fixat cu compozit foto-polimerizabil, plasată vestibular sau
oral. Se utilizează fir de oţel (0,3 - 0,4 mm) sau fir ortodontic răsucit sau nu (0,5-0,7
mm diametru). Firul metalic este îndoit astfel încât să se adapteze la forma arcadei.
(Dursun É et al.2014). Această contenție este usor și rapid de realizat, iar firul
metalic asigură rigiditatea imobilizării (Dursun É et al.2014). Acest tip de contenție
se indică mai ales în zona mandibulară inferioară asociată unui parodonţiu sănătos,
fără mobilităţi dentare patologice, deci la finele unei terapii ortodontice.
*Contenția cu materiale compozite ranforsate cu fibre. Marele dezavantaj al
contențiilor cu fir metalic sau plase metalice este acela că nu pot interacționa chimic
cu materialele compozite, existând riscul desprinderii firului metalic din materialul
compozit. Cercetările au dus la dezvoltarea unor materiale de tipul fibrelor, care au o
serie de avantaje printre care: sunt rezistente, compatibile cu compozitele, estetice,
ușor de manipulat și au proprietăți adezive, putând fi introduse în materiale
compozite și să interacționeze chimic cu acestea. Contențiile compozite ranforsate
cu fibre au o rezistență crescută la acțiunea forțelor masticatorii prin faptul că fibrele
stopează propagarea crăpăturilor în materialul compozit si cresc rezistența mecanică
a acestuia. Ele permit integrarea în șină a unui dinte protetic și oferă posibilitatea de
re-intervenție. Rata de supraviețuire este mai mare decât pentru atelele metalice
(Dhenain J, 2016).
Pentru imobilizarea provizorie, șinele de imobilizare din compozit și fibre se
realizează direct; ele pot fi confecționate și prin metoda indirectă și reprezintă
sisteme de imobilizare permanente.
*Proteze fixe provizorii.
Imobilizările semi-permanente
Imobilizările semi-permanente sunt de fapt contenţii provizorii, care însă pot dura
de la câteva luni la ani de zile (Koubi, Aboudaram 2000).
Unele contenții provizorii extra-coronare pot fi folosite pentru o perioadă mai lungă
de timp, cum ar fi:
* Contenţia cu fir metalic şi fixat cu compozit foto-polimerizabil,
* Contenția cu materiale compozite ranforsate cu fibre, prin metoda directă (vezi mai
sus).
136
Pentru a crește durabilitatea sistemelor de imobilizare se pot utiliza elemente de
retenţie de tipul cavităţilor și realizarea unor șine de imobilizare interne/ intra-
coronare.
Alte imobilizări semi-permanente sunt:
*Contenția dento-dentară (splint dento-dentar) este asemănătoare cu colajul
proximal, doar ca la nivelul suprafețelor proximale se realizează cavități, care vor fi
restaurate prin plasarea materialului fără separare interproximală. Sunt sisteme
rapide și estetice de imobilizare, indicate în special în zonele anterioare (Wolf HF et
al 2005). De obicei se realizează în situații când deja existau restaurări proximale la
nivelul dintilor. Aceste restaurări pot fi ranforsate cu fibre de sticlă sau fir de sârmă/
pini metalici.
*Contenția / atela Ceria-Cerosi presupune plasarea unui fir ortodontic la nivelul unor
șanțuri preparate la nivelul dinților de imobilizat, urmată de acoperirea lui cu
material compozit (Dhenain J, 2016, Ouhayoun J-P et al 2001). Este o tehnică ușor
de realizat, care oferă stabilitate dentară ridicată, fiind recomandată în zonele
anterioare și posterioare. Principalul inconvenient este lipsa de economie tisulară.
*Contenția Berliner este asemănătoare sistemului Ceria-Cerosi doar că interesează
doar doi dinți adiacenți, nu întreg grupul de dinți care trebuie imobilizat. Astfel,
contenția este mai fragilă, iar controlul forțelor exercitate pe dinte este mediu.(
Dhenain J, 2016)
*Coroane provizorii solidarizate și punți provizorii. Se realizează în formele
avansate de boală parodontală, pentru a imobiliza dinții restanți pentru stabilizarea
țesuturilor parodontale, înainte de a realiza lucrările definitive. Coroanele provizorii
solidarizate vor restaura dinții, iar punțile vor substitui dinții pierduți, restabilind
astfel estetica, funcția și echilibrul ocluzal. Ele permit modificări și ajută la
evaluarea fezabilității lucrărilor definitive (Borghetti A et al.2008).
Imobilizările definitive
Imobilizările definitive sunt mai solide ca precedentele, pot fi de metal sau
compozit întărit cu fibre se sticlă şi sunt indicate la sfârşitul terapiei parodontale sau
ortodontice şi se recomandă atunci când mobilitatea patologică nu este reversibilă
(Koubi, Aboudaram 2000) (tabel 8.1).
Contenția permanentă ar trebui să asigure funcția sa pe o perioadă lungă de timp, sau
chiar pe viață.
*Contenția /atela metalică turnată și cimentată cu sau fără pivoți intra-dentinari.
Această contenție cuprinde fețele orale ale dinților (Dhenain J, 2016, Danan
M&Cazier S, 2007). Presupune realizarea unor preparații la nivelul smalțului de tip
caneluri laterale, prag periferic și a unor loje dentinare care să asigure stabilitatea
multidirecțională a contenției. (Danan M&Cazier S, 2007). Aceste preparaţii pot fi
combinate în funcţie de retenţia căutată, locul de care dispunem şi proximităţile
pulpare. Prepararea unui prag periferic permite o mai bună adaptare a armăturii,
evită supraconturarea cervicală şi acumularea consecutivă de placă (Aboudaram et
al.1998). Aceste elemente scad riscul de decolare şi stabilizează atela în cursul
manoperelor de încercare şi adeziune. Preparația este amprentată, urmând ca atela
metalică sa fie realizată prin turnare în laborator, și apoi cimentată la nivelul
preparațiilor.
137
Există mai multe tipuri de materiale utilizate pentru realizarea de atele de
imobilizare permanente. Astfel, se pot folosi aliaje metalice nepreţioase de tip
Rexillium III® şi Litecast B® (Symphyse), Wiron 88® şi Wirobond® (Atlantic
Codental), a căror proprietăţi se consideră optime pentru acest scop; atelele de aur nu
au decât indicaţii restrânse (Aboudaram 1998). Atela metalică turnată are un grad de
rigiditate ridicat, prezervă țesuturile dentare, rezultatele funcţionale sunt bune si
permite controlul optim al plăcii. Tehnica este una sensibilă si complexă, iar estetica
este departe de a fi satisfăcătoare.
*Punțile adezive sunt derivate din contențiile metalice turnate. Presupun
solidarizarea unui dinte protetic la cei doi dinți adiacenți cu ajutorul unor aripioare
metalice (Dhenain J, 2016) Aceste aripioare metalice pot fi înlocuite de inlay-uri,
mai ales daca dinții adiacenți prezintă carii. Tehnica are fiabilitate acceptabila, 74%
rată de supraviețuire la 4 ani (Dhenain J, 2016). S-au dezvoltat punțile adezive
ceramice, care au estetică imbunătățită, și datorită evoluției tehnicii și materialelor
au chiar și o rată de supraviețuire similară punților adezive metalice
Coroanele solidarizate și punțile definitive se aplică pe un parodonțiu redus, după o
lungă perioadă de purtare a unor lucrări provizorii. Scopul lor este să restaureze
dinții afectați, să substituie dinții absenți și să imobilizeze dinții stâlpi. Concepția și
realizarea lor trebuie să respecte cerințele actuale ale lucrărilor protetice fixe. Punțile
stabilizatoare fac însă exceptie de la regulă, ele putând fi realizate în cazul dinților
cu parodonțiu redus, cu condiția ca parodontita să fie stabilizată și limita
preparațiilor să fie plasată supragingival ( Dhenain J, 2016).
Clasificarea mijloacelor de imobilizare
Pag 138
Tipuri de materiale comerciale pe bază de fibre
Pag 139
Protocolul tehnic de realizare a unei șine de imobilizare din material compozit
și fibre prin tehnica directă
Realizarea diferitelor sisteme de șine de imobilizare ranforsate cu fibre urmează în
mare parte același protocol, respectând cerințele producătorilor în privința
manipulării și pregătirii materialului pe bază de fibre și respectând recomandările
pentru utilizarea materialelor compozite prin tehnica adezivă clasică.
În cele ce urmează vom descrie protocolul pentru realizarea unei șine de imobilizare
folosind sistemul ConstructTM al firmei Kerr:
►Stabilirea indicației terapeutice,
►Verificarea ocluziei pentru ca sistemul de imobilizare să nu interfereze cu ea. Se
stabilesc dinții care urmează să fie incluși în imobilizare și suprafețele unde va fi
plasată șina de contenție.
►Stabilirea lungimii șinei de imobilizare prin măsurarea dinților care vor fi cuprinși
în imobilizare cu ajutorul unui fir de mătase dentară. Lungimea dorită a benzii se
taie cu ajutorul foarfecei speciale conţinută în trusă şi se aplică pe o plăcuţă de sticlă.
►Îmbibarea benzii cu un compozit fluid (din trusă, sau alte compozite fluide –Ex.
RevolutionTM, Premise Flow/Kerr), recomandat de producător a fi utilizat şi se
acoperă cu un recipient opac până la folosire. Pentru aplicarea rășinii, banda este
uşor lărgită, prin împingerea extremităților ei spre interior pentru a favoriza
penetrarea compozitului.
►Preimobilizarea dinţilor care prezintă o mobilitate marcată, în poziţia dorită, cu
compozit plasat în puncte vestibulo-proximale.
►Prepararea dinţilor pentru colaj prin sablare sau cu o freză diamantată de
granulație fină (inel roșu), pentru a face rugoasă suprafaţa smalţului.
►Realizarea condiţiilor de izolare, de preferință cu sistem de digă, sau cu rulori și
aspirator de salivă.
►Aplicarea sistemului adeziv de generația patru Optibond FL® (Kerr) recomandat
de producător: se aplică cu seringa gelul acid timp de 30 secunde în zona de fixare a
viitoarei benzi, se spală abundent, se usucă moderat, se aplică cu buleta aplicatoare
primerul prin badijonare continuă timp de 20 secunde, se usucă ușor și se aplică cu
altă buletă aplicatoare adezivul, după care se usucă ușor și se foto-polimerizează
(Roman et al. 2010).
►Aplicarea unei baze subţire, de 0,2 mm grosime, de compozit hibrid de tip
Herculite XRV® (Kerr) sau Premise®(Kerr) recomandat de producător, care nu se
polimerizează.
140
►Adaptarea benzii ConstructTM prin comprimare cu spatula bucală, pentru a atinge
dintii prin intermediul compozitului. Cu sonda se împinge banda în zonele de
curbură oro-proximale. Banda fixată se menţine în poziţia adoptată pentru a nu o
deplasa şi se continuă adaptarea benzii pentru restul dinţilor. Se elimină excesul de
compozit, se adaptează banda eliberând zona ambrazurilor cervicale şi se dă o
formă de bizou marginilor gingivale şi incizale ale benzii.
►Polimerizarea 40 de secunde a fiecărei suprafaţe, vestibulară şi orală.
►Aplicarea unui strat final de compozit hibrid peste banda ConstructTM pentru a nu
lăsa banda de fibre expusă mediului salivar şi se fotopolimerizarea 60 secunde pe
fiecare dinte.
►Finisarea atelei cu freze extrafine de finisare și cupe de silicon (Composite
Finishing System/ Kerr).
►Verificarea rapoartelor de ocluzie.
