PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE Flashcards
(33 cards)
§1. Principiul atribuirii de competențe
În conformitate cu art. 1 TUE, statele membre „atribuie competențe” Uniunii Europene „pentru realizarea
obiectivelor lor comune”. În acest context, art. 5 alin. (1) TUE precizează că „delimitarea competențelor Uniunii
este guvernată de principiul atribuirii”. Conform principiul atribuirii de competențe, Uniunea acționează pentru
îndeplinirea obiectivelor sale numai în limitele competențelor atribuite prin tratate; orice competență care nu
este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre. Art. 2 TFUE definește tipurile de competențe de
care dispune Uniunea Europeană,
art. 3-6 TFUE stabilesc domeniile în cadrul cărora Uniunea își exercită
diferitele tipuri de competențe, respectiv:
competența exclusivă (art. 3 TFUE);
competența partajată cu statele membre (art. 4 TFUE);
competența de coordonare (art. 5 TFUE);
competența de sprijinire, coordonare și completare a acțiunii statelor membre (art. 6 TFUE).
Declarația nr. 18 privind delimitarea competențelor
Declarația nr. 18 privind delimitarea competențelor arată modul în care statele membre au înțeles să
facă interpretarea delimitării competențelor între Uniunea Europeană și statele membre, în special în ceea ce
privește competențele partajate dintre Uniune și statele membre. În această declarație, statele membre reiau
regulile privind revizuirea tratatelor din art. 48 TUE, potrivit cărora competențele Uniunii Europene pot fi extinse
sau reduse numai urmând procedura de revizuire a tratatelor prevăzută de acest articol. Dacă Uniunea Europeană
acționează, respectiv adoptă acte legislative cu depășirea competențelor prevăzute de tratate, se poate introduce
în fața CJUE o acțiune în anularea actului respectiv.
Conceptul de atribuire de competențe vizează însă nu numai relația dintre Uniuni și statele membre, ci
și modul în care instituțiile Uniunii
Conceptul de atribuire de competențe vizează însă nu numai relația dintre Uniuni și statele membre, ci
și modul în care instituțiile Uniunii acționează pentru îndeplinirea obiectivelor acesteia. În acest sens, art. 13
alin. (2) TUE menționează că „fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin trate”,
ținând cont de obiectivele Uniunii, de mecanismele de punere în aplicare a acestora și de procedurile specifice
activității fiecărei instituții. Așadar, și instituțiile Uniunii sunt ținute să respecte acest principiu fundamental
al atribuirii de competențe, în momentul în care acționează pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii. De
altfel, art. 14, 15, 16, 17 și 19 TUE prevăd în mod expres funcțiile principalelor instituții ale Uniunii Europene
(Parlamentul European – art. 14 TUE, Consiliul European – art. 15 TUE, Consiliul – art. 16 TUE, Comisia
Europeană – art. 17 TUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene – art. 19 TUE). În cazul în care o instituție a
Uniunii Europene intenționează să adopte un act într-un anumit domeniu, trebuie verificate două condiții: (i)
dacă Uniunea Europeană are competență în domeniul respectiv; (ii) dacă instituția are atribuții în domeniul
respectiv.
Principiul cooperări loiale
Acest principiu îşi are originea în Dreptul Internaţional Public unde este cunoscut sub denumirea
de pacta sunt servanda şi care apare reglementat ca atare în Carta Naţiunilor Unite, astfel se
menţionează că “toţi membri organizaţiei trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile
asumate prin Cartă”. La nivelul Uniunii Europene în prezent art. 4 alin. 3 din TUE reglementează
modul în care principiul se aplică relaţiilor dintre Uniune şi statele membre, în timp ce art. 13 alin.
2 teza a II-a din acelaşi tratat defineşte cooperarea loială între instituţiile Uniunii Europene.
Cooperarea loială interinstituţională.
După cum am menţionat art. 13 alin.2 teza a II-a precizează că “instituţiile cooperază unele cu
altele în mod loial”. În acest caz, principiul cooperării loiale constituie o componentă a principiului
echilibrului instituţional. Reflectarea acestui principiu se regăseşte în principal în cadrul procedurii
legislative unde acţionează triunghiul instituţional Comisie-Parlament-Consiliu unde se aplică art.
295 din TFUE conform căruia Parlamentul European, Consiliu şi Comisia se consultă reciproc şi
organizează de comun acord condiţiile cooperării lor. De asemenea, acelaşi principiu se manifestă
şi în cadrul procedurii bugetare unde se manifestă acelaşi triunghi instituţional. Cooperarea
interinstituțională nu se realizează numai între aceste trei instituții, ci și între celelalte instituții,
având drept unic scop realizarea obiectivelor UE (a se vedea participarea Președintelui Comisiei
la reuniunile Consiliului European, emiterea de avize de către Banca Centrală Europeană în cazul
adoptării anumitor proiecte de acte legislative, exercitarea președinției Consiliului Afaceri Externe
din cadrul Consiliului de către Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de
Securitate). Cooperare interinstituţională se realizează în principal pentru îndeplinirea obiectivelor
uniunii; nerespectarea acestui principiu de către instituţii poate atrage anularea actului sau a
măsurii astfel adoptate, în condiţiile în care printre motivele de anulare prevăzute în art. 263 din
TFUE se află abuzul de putere sau încălcarea oricărei norme din tratat.
Cooperarea loială dintre Uniune şi statele membre.
Principiul cooperării loiale este unul dintre principiile prin care se reflectă „fidelitatea federală” în
sensul în care structura supranaţională se află într-o strânsă legătură cu statele care o compun,
ambii actori acţionând pentru îndeplinirea obiectivelor comune pe care şi le-au asumat. Din punct
de vedere terminologic, sintagma folosită în limba engleză pentru a definii acest principiu este
foarte elocventă fiind aceea de sincere cooperation. Rămânând în aceeaşi zonă a delimitărilor
terminologice trebuie menţionat faptul că acest principiu este analizat în strânsă legătură cu cel al
solidarităţii. De altfel, în materie de politică externă şi de securitate comună, art. 24 din TUE
prevede că statele membre sprijină activ şi fără rezerve PESC „în spiritul loialităţii şi solidarităţii
reciproce”. De altfel, în prezent, solidaritatea a devenit un principiu din ce în ce mai actual, chiar
dacă nu are o consacrare expresă în tratat. Art. 222 din TUE instituie acea clauză de solidaritate pe
care Uniunea şi statele membre o au „în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac
terorist ori a unei catastrofe naturale sau provocate de om”.
Din analiza art. 4 alin 3. Se poate observa faptul că sunt folosite diferite noţiuni pentru a defini
obiectivele Uniunii Europene
Din analiza art. 4 alin 3. Se poate observa faptul că sunt folosite diferite noţiuni pentru a defini
obiectivele Uniunii Europene. Astfel se foloseşte noţiunea de „misiuni (tasks), şi cea de obiective;
preferându-se cea de obiective. Tratatul privind Uniunea Europeană defineşte principiul cooperării
loiale plecând de la instituirea a trei obligaţii în sarcina statelor membre şi a unei obligaţii în sarcina
Uniunii Europene, astfel statele membre trebuie să îndeplinească:
două obligaţii pozitive de a face:
De a duce la îndeplinire normele de Dreptul Uniunii Europene, adică de a
adopta „orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii
obligațiilor care decurg din Tratate sau care rezultă din actele instituțiilor
Uniunii” – este evident că această obligație impune statelor membre, printre
altele, obligația de a aplica în mod direct un regulament sau o decizie sau de a
transpune o directivă, în caz contrar declanșându-se procedura de infringement,
care se poate finaliza cu o acțiune în fața CJUE în cazul în care statul membru
în cauză persistă în a nu-și îndeplini obligațiile;
De a spijinii şi facilita atingerea scopurilor misiunii Uniunii Europene.
obligaţia de a nu face prevăzută de art. 4 alin. 3 teza finală:
statele membre să se abţină „de la orice măsură care ar putea pune în pericol
realizarea obiectivelor Uniunii”, această obligație presupune faptul că statele
membre trebuie să nu întreprindă nicio acțiune care ar putea prejudicia
realizarea obiectivelor UE, indiferent de domeniul în care aceasta s-ar putea
manifesta.
Reflectarea acestei obligaţii poate fi evidenţiată în acelaşi art. 24 alin. 3 TUE potrivit căruia statele
membre se abţin
Reflectarea acestei obligaţii poate fi evidenţiată în acelaşi art. 24 alin. 3 TUE potrivit căruia statele
membre se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau care ar putea dăuna eficienţei
sale ca forţă de coeziune în relaţiile internaţionale. În cazul nerespectării principiului cooperării
loiale împotriva statului care nu îşi îndeplineşte această obligaţie se poate declanşa procedura de
infrigment care se poate finaliza cu pronunţarea de către CJUE a unor sancţiuni pecuniare
împotriva statului respectiv (art. 260 TFUE). Într-o astfel de situaţie din analiza hotărârilor CJUE
se poate observa că art. 4 alin. 3 nu constituie per se un motiv unic de declanşare a procedurii de
infrigment, de obicei acesta fiind însoţit de invocarea dispoziţiilor specifice de drept a Uniunii
Europene încălcate. În cazul în care principiul cooperării loiale nu este prevăzut în mod expres în
anumite dispoziţii din tratat i-a revenit CJUE sarcina de a-l invoca şi de a-l aplica prin raportare la
alte dispoziţii din tratat; de exemplu în cauza C31/00 Curtea a aplicat acest principiu în sfera liberei
circulaţii a mărfurilor sau în cazul aplicării art. 344 din TFUE potrivit cauzei C459/03.
Principiul cooperării loiale prezintă, în lumina jurisprudenței CJUE următoarele caracteristici:
principiu director al relațiilor dintre statele membre și instituțiile UE;
principiu bilateral, analizat din dublă perspectivă;
principiu care implică o aplicare concomitentă în anumite situații, în raporturile dintre
instituțiile UE, dar și în raporturile dintre UE și statele membre.
Art. 4 alin. 3. instituie şi în sarcina Uniunii Europene o obligaţie
Art. 4 alin. 3. instituie şi în sarcina Uniunii Europene o obligaţie, respectiv aceea de a conlucra cu
statele membre în spiritul respectului şi al ajutorului reciproc în îndeplinirea obiectivelor tratatului.
Tratatul nu prevede modalităţi prin care această prevedere să fie dusă la îndeplinire de către
Uniunea Europenă şi nici sancţiuni în cazul în care Uniunea nu respectă acest principiu.
Cooperarea loială la nivel naţional.
Art. 148 din Constituţia României şi art. 2 din legea 157/2005 reprezintă baza legală privind
respectarea de către statul român a principiului cooperării loiale în raport cu Dreptului Uniunii
Europene, însă aceaşi obligaţie de cooperare loială există şi în raport cu Dreptul Internaţional
Public potrivit art. 11 din norma supremă. Cooperarea loială apare şi din perspectivă
interinstituţională în sensul în care art. 102 alin. 2 din Constituţia României prevede cooperarea
guvernului cu organismele interesate. De asemenea la nivel instituţional trebuie menţionată şi
cooperarea dintre guvernul româniei şi parlamentul româniei în domeniul afacerilor europene
potrivit legii 373/2013.
Principiul subsidiarităţii
rincipiul subsidiarității își are originea în modul de organizare și funcționare a statelor federale,
permițând acțiunea statală la un nivel cât mai apropiat de cetățeni.
Principiul subsidiarităţii îşi găseşte reglementarea
Principiul subsidiarităţii îşi găseşte reglementarea in art. 5 alin (3) TUE şi în Protocoalele nr. 1 si
2, anexate TUE, conform cărora, în domeniile care nu sunt de competenta sa exclusiva, Uniunea
intervine numai în măsura şi dacă este necesar pentru ca obiectivele să fie realizate mai “bine” la
nivelul Uniunii.
Principiul subsidiarităţii nu este un principiu specific Dreptului Uniunii Europene.
Principiul subsidiarităţii nu este un principiu specific Dreptului Uniunii Europene. Apare pentru
prima data înscris în Actul Unic European (1986), iar în Tratatul de la Maastricht (1992) este
pentru prima oara consacrat expressis verbis, ridicându-l la nivel de principiu constituțional
general. Tratatul de la Amsterdam are anexat pentru prima dată Protocolul cu privire la aplicarea
principiului subsidiarității și al proporționalității.
După cum menționează și art. 5 alin. (1) TFUE, acest principiu reglementează
După cum menționează și art. 5 alin. (1) TFUE, acest principiu reglementează exercitarea
competențelor UE și nu constituie, după cum se afirmă în doctrină, un principiu în baza căruia să
se atribuie competențe Uniunii.
Subsidiaritatea se aplică în domeniile
Subsidiaritatea se aplică în domeniile de competență partajată a UE cu statele membre și în
domeniile în care UE desfășoară, potrivit art. 6 TFUE, acțiuni de sprijinire, coordonare și
completare a acțiunii statelor membre [în acest ultim caz, în doctrină se face o analiză a aplicării
subsidiarității, întrucât art. 5 alin. (3) TUE nu prevede decât domeniile de competență exclusivă,
care sunt excluse de la aplicarea subsidiarității].
Art. 5 alin (3) TUE, defineşte principiul subsidiarităţii, stabilind în acelaşi timp condiţiile în care
acesta trebuie să se aplice
rt. 5 alin (3) TUE, defineşte principiul subsidiarităţii, stabilind în acelaşi timp condiţiile în care
acesta trebuie să se aplice cu respectarea principiului atribuirii de competenţe. După cum se
menţionează şi în art. 3 alin (5) TUE, Uniunea nu poate sa justifice depăşirea competenţelor
atribuite prin tratate bazându-se pe îndeplinirea obiectivelor Uniunii; totuşi, principiul
subsidiarităţii dă posibilitatea Uniunii să intervină acolo unde nu are competenţa exclusivă pentru
a îndeplini aceste obiective, instituţiile Uniunii având obligaţia de a aplica acest principiu conform
Protocolului nr. 1 si Protocolului nr. 2.
Pentru aplicarea subsidiarității, trebuie indeplinite următoarele condiţii:
măsura întreprinsă de UE să nu fie în domeniul de competenţă exclusivă a Uniunii;
obiectivele să nu poată fi realizate satisfăcător de către statele membre prin acţiuni la
nivel central, regional, sau local;
obiectivele să poată fi îndeplinite mai bine la nivelul Uniunii Europene;
Protocolul nr. 2, care vizează în mod strict aplicarea acestui principiu, stabileşte 2 tipuri de control:
Controlul politic/apriori;
Controlul jurisdicţional/aposteriori.
Controlul politic
Controlul politic este exercitat de parlamentele naţionale care se pronunţă cu privire la
compatibilitatea proiectelor de acte legislative iniţiate la nivelul UE cu principiul subsidiarităţii.
Astfel, potrivit Protocolului nr. 1 privind rolul parlamentelor naţionale, proiectele de acte
legislative iniţiate de Comisia Europeana, Parlamentul European, statele membre sau de alte
instituţii conform Tratatului, se transmit parlamentelor naţionale pentru ca acestea să emită un aviz
cu privire la respectarea principiului subsidiarităţii; în cazul in care statele membre consideră că
proiectul nu este conform, acestea emit un aviz motivat. Potrivit art. 7 din Protocolul nr. 2, fiecare
parlament naţional dispune de 2 voturi repartizate in funcţie de sistemul parlamentar naţional. El
trebuie să se pronunţe în 8 săptămâni de la data transmiterii proiectului.
Analiza principiului subsidiarităţii se analizează conform
Analiza principiului subsidiarităţii se analizează conform unei fişe detaliate în care trebuie
menţionat impactul financiar si impactul legislativ, în cazul în care este vorba de o directivă.
Această analiză trebuie să se bazeze pe indicatori calitativi şi, ori de cate ori este posibil, pe
indicatori cantitativi care demonstrează faptul că un obiectiv poate fi realizat mai bine la nivelul
UE.
