DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA Flashcards
Cetățenii romani,regim juridic
Pe prima treaptă a ierarhiei sociale se aflau cetățenii romani, care se bucurau de plenitudinea
drepturilor civile și politice, cu excepția dreptului de proprietate quiritară, de care se bucurau doar cetățenii
romani din coloniile învestite cu jus italicum.
drepturile civile ale cetatenilor romani
jus commercii / commercium – dreptul de a încheia acte juridice civile potrivit dreptului civil
(dreptul de a face comerț);
2° jus connubii / conubium – dreptul de a încheia o căsătorie validă potrivit dreptului civil;
3° legis actio – dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea
drepturilor subiective sau a pretențiilor legitime.
drepturile politice ale cet romani
1° jus sufragii – dreptul de a alege (dreptul de vot);
2° jus honorum – dreptul de a candida la o magistratură;
3° jus militiae – dreptul de a face parte din legiunile romane.
latinii regim juridic
Latinii aveau un statut juridic intermediar, între cetățenii romani și peregrini, cu mențiunea că latinii
din provinciile trace erau latini fictivi, în sensul că aveau statut juridic asimilat latinilor coloniali, însă nu erau
rude de sânge cu romanii. De altfel, în perioada stăpânirii române în Dacia, statutul de latin devenise unul cu
caracter excepțional, aplicându-se unui număr redus de persoane, situație explicabilă pe fondul tendinței de
generalizare a cetățeniei romane, înfăptuita prin edictul împăratului Caracalla din anul 212.
Latinii se bucurau, dintre drepturile civile, de jus commercii, jus connubii și, uneori, de legis actio,
iar, dintre drepturile politice, aveau acces doar la jus sufragii.
regim juridic peregrini
În dreptul roman clasic, oamenii liberi care nu erau nici cetățeni romani, nici latini, erau considerați
peregrini. Peregrinii, la rândul lor, erau de două categorii:
peregrinii obișnuiți – în raporturile cu cetățenii romani și cu latinii utilizat normele dreptului
ginților, iar în raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale (leges moresque peregrinorum
Pagină | 2
– legile și moravurile peregrinilor), însă numai în măsura în care erau recunoscute de statul roman,
adică nu intrau în coliziune cu principiile dreptului roman;
peregrinii dediticii – erau considerați o categorie inferioară de peregrini, în sensul că ei s-au
opus prin forța armelor cuceririi romane și, drept răzbunare, romanii le-au interzis aplicarea
vechilor cutume locale; peregrinii dediticii nu puteau dobândi cetățenia romană (dovadă că
edictul împăratului Caracalla îi exceptează de la acordarea cetățeniei) și nu aveau dreptul de a veni
la Roma, sub sancțiunea căderii automate în sclavie.
Dreptul aplicabil în relațiile dintre persoane
n funcție de statutul persoanelor, dreptul aplicabil era diferit, după cum urmează:
în relațiile dintre cetățenii romani, se aplica dreptul civil;
în relațiile dintre un cetățean roman și un latin/peregrin, se aplica dreptul ginților;
în relațiile dintre latini, se aplica dreptul ginților;
în relațiile dintre peregrinii obișnuiți, se aplica dreptul ginților sau cutumele locale (leges
moresque peregrinorum – legile și moravurile peregrinilor);
în relațiile dintre peregrinii dediticii, se aplica exclusiv dreptul ginților.
Actele de drept al ginților
Formele juridice bazate pe ius gentium, deși diferite de cele bazate pe dreptul civil, produceau totuși
efecte juridice valabile, chiar dacă în anumite împrejurări imperfecte față de efectele produse de instituțiile
dreptului civil:
cetățeanul roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrină, potrivit formelor prescrise de
ius gentium, însă nu avea manus (puterea maritală asupra soției) și nici patria potestas (puterea
părintească asupra copiilor rezultați din căsătorie);
în contractele dintre cetățenii romani și peregrini, se putea utiliza forma scrisă, însă această
formă era ad probationem, iar nu ad validitatem;
litigiile dintre cetățenii romani și peregrini erau deduse spre soluționare instanțelor romane din
provincii, pe baza ficțiunii juridice că peregrinul era cetățean roman (si civis romanus esset)
Prezentare generală , Proprietatea quiritară
Proprietatea quiritară purta asupra bunurilor imobile și putea fi exercitată numai de cetățenii romani
din coloniile învestite cu jus italicum (ficțiune juridică potrivit căreia solul acestor colonii este asimilat solului
italic, iar consecința este că cetățenii romani din aceste colonii nu au obligația de a plăti tributum soli sau
stipendium).
Uzucapiunea, ) Proprietatea quiritară
Proprietatea quiritară putea fi dobândită prin uzucapiune și era apărată pe această cale împotriva
acțiunii în revendicare (acțiunea proprietarului neposesor prin care reclamă posesia bunului de la posesorul
Pagină | 3
neproprietar). În plus, proprietarul quiritar se bucura de toate atributele proprietății – ius utendi, ius fruendi
și ius abutendi (ius distrahendi sau ius disponendi)
Prezentare generală ,Proprietatea provincială
Proprietatea provincială purta asupra bunurilor imobile și era exercitată de ceilalți provinciali, precum
și de cetățenii romani care nu locuiau în coloniile învestite cu jus italicum. Potrivit unui străvechi principiu
de drept roman, dușmanii Romei nu aveau niciun drept, iar terenurile cucerite intrau prin principiul
ocupațiunii în proprietatea statului roman, cu titlul de ager publicus. Aceste terenuri erau date de statul roman
locuitorilor din provincii, care plăteau în schimb tributum soli.
Caracterizare juridică, Proprietatea provincială
ntrucât această stăpânire exercitată de provinciali asupra terenurilor primite în folosință de la statul
roman era dificil de încadrat din punct de vedere juridic, jurisconsulții romani au epocii clasice au încercat
să definească această stăpânire pe baza ideilor și instituțiilor juridice existente la acea dată, spunând că
provincialii exercită posesia și uzufructul și că pot fi asimilați până la un punct cu titularii de drepturi reale.
Doctrina juridică modernă consideră că provincialii exercitau asupra terenurilor primite de la statul
roman un veritabil drept de proprietate, pe care romaniștii l-au denumit proprietate provincială.
p.generala, Praescriptio longi temporis
Proprietatea provincială nu putea fi dobândită prin uzucapiune, însă ea era apărată printr-un alt
mecanism juridic, denumit praescriptio longi temporis, pe care jurisconsulții Paul și Modestin o denumeau
praescriptio longae possesionis. Aceasta se deosebea de uzucapiunea din dreptul civil din următoarele puncte
de vedere:
termenului,Praescriptio longi temporis
uzucapiunea are termene scurte (bunuri mobile – 1 an, bunuri imobile – 2 ani);
praescriptio longi temporis are termene lungi (între prezenți, adică, la origini, între persoanele
care se află în același oraș, apoi între persoanele din aceeași provincie – 10 ani, respectiv între
absenți, adică, la origini, persoane aflate în localități diferite, apoi în provincii diferite – 20 de
ani)
eficienței, Praescriptio longi temporis
uzucapiunea este o prescripție achizitivă, în sensul că este un mod de dobândire a
proprietății;
praescriptio longi temporis este o prescripție extinctivă, în sensul că, după împlinirea
termenului de prescripție, proprietarul provincial poate să respingă cu succes acțiunea în
revendicare formulată de proprietar, însă nu dobândește proprietatea
alte diferente dintre uzucapiune si praescriptio longi temporis
3° praescriptio longi temporis permitea joncțiunea posesiilor, spre deosebire de uzucapiune;
4° spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui praescriptio longi temporis, nu se cereau justul titlu
(iusta causa possesionis) și buna-credință.
